Românii De la începutul perioadei turceşti pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea colonizarea populaţiei româneşti de religie ortodoxă în judeţul Bichiş a fost permanentă. Marele călător turc din evul mediu Evlia Celebi a scris, încă în anul 1660, despre aceste ţinuturi şi i-a apreciat pe românii giulani drept „agricultori harnici şi oameni de treabă, oricând gata de ajutor”. Principalele elemente distincte ale acestor colonişti au fost limba maternă şi credinţa ortodoxă, prin care s-au deosebit de cealaltă populaţie de pe aceste meleaguri. Aproape concomitent cu stabilirea lor aici – cu câteva excepţii – şi-au întemeiat biserici ortodocse proprii. Înfiinţarea parohiilor ortodoxe române s-a realizat, în ordine cronologică, după cum urmează: Giula, Chitighaz, Micherechi, Crâstor, Bătania, Bichiş, Bichişciaba, Otlaca-Pustă, Ciorvaş, Aletea, Leucuşhaz. Azi aceste parohii aparţin de Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria. La colonizare, Micherechiul a fost singura comună locuită în exclusivitate de români. În Giula, Crâstor, Bichiş şi Ciorvaş românii au convieţuit cu unguri, la Bătania cu unguri şi sârbi, la Aletea cu germani, la Bichişciaba cu slovaci. Biserica Ortodoxă Română a considerat ca o datorie esenţială să construiască lăcaşuri de cult, să înfiinţeze şcoli şi să le îngrijească pe acestea, devenind în felul acesta purtătoarea valorilor religioase şi laice ale acestei etnii, apărătoarea limbii materne şi propagatorul culturii specifice. Din a doua parte a secolului al XIX-lea ea sa manifestat în toate domeniile culturii, lansând şi o energică activitate editorială şi de presă. Autonomia şi rolul conducător al bisericii a asigurat – în cadrul anumitor limite – posibilitatea organizării atotcuprinzătoare a întregii vieţi culturale a comunităţilor româneşti. Caracterul de minoritate naţională a populaţiei româneşti se manifestă prin sentimentul de apartenenţă, prin ataşamentul faţă de biserica ortodoxă şi faţă de şcolile confesionale în limba română, prin participare activă la viaţa culturală în cadrul unor asociaţii culturale, cercuri de lectură, coruri sau grupe de teatru de amatori. Comunităţile româneşti, de la începutul colonizării, vreme de un veac şi jumătate, au avut o cultură populară specifică. Cultura tradiţională ţărănească a românilor s-a deosebit de cea a ungurilor sau a altor naţionalităţi, bucurându-se de anumite trăsături specifice distincte. Dintre tradiţiile româneşti, dansurile din Micherechi şi Aletea, poveştile populare din Otlaca-Pustă, Micherechi şi Chitighaz, precum şi tradiţiile din Bătania sunt cele mai cunoscute. Numeroase obiceiuri şi credinţe se leagă de anumite date calendaristice. Dintre acestea, merită să fie evidenţiate colindatul în vremea Crăciunului, jocul cu măşti de capră şi Turca, practicile magice de fecunditate de la Anul Nou, sfinţirea caselor de Bobotează, tradiţiile culinare din timpul posturilor, practicile magice din ziua de Sântoader, stropitul în ziua de Sângeorz, „ieşitul în ţarină” şi sfinţirea holdelor de Rusalii, practicile magice de prevestire din noaptea de Sânziene. La fel de bogată este şi comoara tradiţiilor din cadrul vieţii familiale, în mod explicit sfera de credinţe şi practicile magice legate de copii şi nou-născuţi, de obiceiurile de nuntă, respectiv de înmormântare, de care se leagă şi diferite creaţii folclorice. Până în zilele noastre s-au păstrat numeroase elemente arhaice, superstiţii şi credinţe, care pot fi regăsite în poveşti şi povestiri, în anumite mijloace empirice şi magice de tămăduire, provenite din medicina populară. În domeniul culturii materiale, o trăsătură marcantă este determinată de specificul textilelor populare, deoarece procedeele, tehnicile tradiţionale ale ţesutului şi varietatea motivelor au fost mai puţin alterate de influenţe exterioare. Obiectele din casă, şi mobilierul păstrează doar în măsură redusă caracteristicile etnice ale grupului, fiindcă, din a doua parte a secolului al XIX-lea, şi românii îşi cumpărau cele necesare de la meşteşugarii din sat sau de pe la târgurile din împrejurimi. Caracterul românesc al caselor s-a conturat nu atât prin mobilier, cât mai ales prin structura interioară şi prin elementele decorative (modul de vopsire a pereţilor, textilele casnice, fotografiile, icoanele). Înfăţişarea românilor a fost şi ea una distinctă. Ei s-au deosebit de ceilalţi mai cu seamă prin îmbrăcăminte, prin felul cum se pieptănau, prin salba de bani, prin croiul pieselor de îmbrăcăminte, prin felul de ornamentare şi împodobire a acestora, prin modul de folosire a materialelor textile produse casnic, prin felul de legare a maramelor şi forma şorţurilor. Conştiinţa identităţii, sentimentul de apartenenţă la propria etnie este, – în cazul românilor care de peste două secole trăiesc în diasporă, – diferită de la o localitate la alta. Acest lucru se explică prin faptul că soarta lor s-a identificat cu soarta celorlalţi locuitori din aşezările respective. Ca atare nivelul de cunoaştere şi de păstrare a limbii materne se deosebeşte de la o localitate la alta. Dintre românii din Ungaria, cei din judeţul Bichiş şi-au păstrat cel mai bine identitatea, mai ales în acele localităţi, unde s-au stabilit pe vremuri în grupuri mai compacte, unde, în afară de unguri, au convieţuit mai îndelungat şi cu alte naţionalităţi, respectiv acolo unde au fost asigurate pe mai mult timp condiţiile indispensabile păstrării identităţii, adică biserica şi şcoala.
	Detaliu din Expoziţia etnografică permanentă Identitate, alteritate, diversitate: Romi
	Detaliu din Expoziţia etnografică permanentă Identitate, alteritate, diversitate: Romi
	Detaliu din Expoziţia etnografică permanentă Identitate, alteritate, diversitate: Romi