Familia Mult apreciata constatare, din anul 1829, a lui Csaplovics János, potrivit căreia „Ungaria e Europa în miniatură”, într-o măsură oarecare e valabilă şi vizând cultura patriei noastre mai restrânsă, bunăoară cu privire la judeţul nostru, mai cu seamă datorită multicolorităţii grupelor etnice. Nucleul de bază al fiecărei comunităţi sociale e familia, care, până la începutul secolului al XX-lea a însemnat nu numai o continuitate, o legătură biologică, ci şi o coeziune a puterii identităţii şi o formă de organizare a muncii. Ungurii, românii, slovacii şi germanii au sosit pe meleagurile extinse bichişene în cadru familial şi prin rudenii unitare. În judeţul nostru, până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a păstrat tradiţia familiilor mari – într-o formă mai slăbită la germanii din Orosháza şi Berény, mai perseverent la populaţia slovacă, română şi sârbă. În anul 1958 Haan Lajos menţionează că femeile, chiar şi în absenţa bărbaţilor, numai ca „domn”-ul casei îl denumeau pe capul de familie. Sub conducerea stăpânului casei trăiau împreună mai multe generaţii, dânsul a trasat demersul lucrărilor, a decis în privinţa căsătoriilor copiilor, la bătrâneţe a întervenit în muncile agricole de pe lângă sălaşe şi în toate treburile familiei sale. Formula de moştenire pe ramură de băiat s-a menţinut cam pînă prin anii 1880. Posibilităţile de cunoaştere şi împrietenire ale tinerilor erau foarte restrânse. Alegerea partenerului de viaţă era determinat în primul rând de confesiunea şi de naţionalitatea tinerilor. În oraşele cu etnii mai multe, – de pildă la Mezőberény şi la Giula, – germanii, slovacii, ungurii şi românii îşi organizau şezători şi baluri separate. În scopul menţinerii unităţii familiei şi a avuţiei un rol decisiv l-a avut religia şi apartenenţa etnică şi socială. Momentele cruciale ale omului – nunţi, botezuri, înmormântări, – în fond, s-au desfăşurat conform tradiţiei naţionalităţii respective, tradiţii diferite, care şi-au păstrat caracterul cam până la începutul secolului trecut. Acestea, sub influenţa mentalităţii burgheze s-au destins, s-au diferenţiat: legăturile strânse ale grupurilor mici şi-au pierdut din pondere, s-a majorat posibilitatea deciziilor individuale şi efectul influenţelor exterioare. Cu toate acestea, în fond, cam până prin anii 1930, microcomunităţile formate pe bază etnică şi confesională – de exemplu la Tótkomlós, Giula, Mezőberény, Bichişciaba, – s-au stimat reciproc şi şi-au păstrat identitatea.