Slovacii



Slovacii din nordul ţării, încă de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, au umblat în Câmpia Ungară la munci de secerat şi treierat, aşadar au cunoscut bine această regiune bogată în suprafeţe fertile, dar neexploatate. Migraţia de repopulare concomitent a fost conştient organizată, precum şi spontană. Iobagilor slovaci legaţi de glie li s-a asigurat drept de strămutare liberă, iar evangheliştilor periclitaţi sub aspect religios, noul loc de trai le-a asigurat libertatea cultelor. La factorii economici, sociali şi ideologici, în mod normal, li s-a asociat şi buna dispoziţie de antreprenori.

Dintre aşezămintele care s-au format în prima parte a secolului al XVIII-lea – precum şi alte localităţi populate de minorităţi, – una dintre cele mai caracteristice tipuri s-au dovedit a fi oraşele agrare (inclusiv cele care tindeau spre această dezvoltare) cum sunt: Bichişciaba, Mezőberény, Szarvas şi Tótkomlós. Nucleul acestor localităţi cu hotar întins, de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au fost înconjurate de numeroase sălaşe, astfel constituindu-se o formă specifică de aşezăminte umane: la Tótkomlós sălaşe cu două loturi interne şi cu grădine şi grajduri, la Szarvas sistemul de sălaşe rânduite. Slovacii din sud-estul Câmpiei Ungare, în secolul al XVIII-lea şi-au zidit clădiri simple din leaţuri lipite, pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi-au dezvoltat o tehnică individual-populară a clădirii căminelor, astfel la Szarvas s-au răspândit casele cu acoperiş de trestie (stuf), la Bichişciaba tipul de clădiri cu faţada la stradă şi cu „şimlider”, precum şi forma mai dezvoltată a acestora: case cu antreu-cerdac (podst’enka), care se despărţea de prispa zidită cu pereţi din cărămidă printr-o uşă. O specialitate locală a fost la slovacii din Tótkomlós că, paralel cu frontispiciul casei familiei, se zideau hâmbare, dând senzaţia unor clădiri de cetate. Casele vechi, fără cerdac, ale slovacilor din Mezőberény şi-au păstrat caracterul lor original de câmpie, deci cu trei încăperi. În cursul sporirii gospodăriei independente, pe la începutul secolului al XIX-lea, s-a format o pătură de ţărani conştienţi. La Szarvas cele mai mari proprietăţi agrare au atins cifra de 300 de iugăre, la Bichişciaba 200, iar cei dinTótkomlós s-au putut mândri cu cca. 120 de iugăre. Cel mai consecvent aceştia s-au legat de forma de viaţă tradiţională, de obiceiurile societăţii slovace. La cumpăna secolelor XIX-XX în primul rând în cadrul comunităţilor de religie slovacă s-au extins instituţiile de transmitere a culturii de limbă maternă. Biblia în limba cehă şi Tranosciusul, precum şi Funebralul scris în limba slovacă, conţinând cântece funerale, s-au transformat în simboluri ale vieţii etnice al slovacilor.



Mobilierul



La Bichişciaba cel mai vechi tip de mobilier popular slovac e cel adus din Gömör (judeţul Nógrád), care e reprezentat de lăzile de zestre dulgherite din lemn de stejar, fălţuite cu crestături arhaice şi geometrice, adesea şi cu figuri stilizate antropomorfe. Gospodarii păstrători de tradiţii ale locurilor de baştină veniţi din ţinuturile de nord ale ţării, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, adesea ei înşişi şi-au fabricat lăzi dulgherite („skrinye”), deci de acest tip.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în judeţul nostru s-au format două centre eminente de fabricare a mobilelor, – unul la Bichişciaba, altul la Tótkomlós, – unde, sub influenţa meşterilor de origine germană, cunoscuţi în înreaga Europă, şi sub influenţa tâmplăriilor din Hódmezővásárhely, au dat viaţă unui stil local propriu. Produsele lor, într-o măsură oarecare, se potrivesc cu cele cunoscute pe cuprinsul Câmpei Ungare, dar totatunci ei au realizat un stil artistic aparte, fiind caracterizat de cizelări şi ondulări, apoi de bogăţia culorilor şi de inscripţiile cu litere gotice. Piesele păstrate de prin anii 1780 la Bichişciaba, cum sunt: scaunele meditative în formă de tron, scaunele cu rezemători, laviţele de clatină şi oglinzile cu ramă oglindesc stilul de formă din epoca renaşterii, în vreme ce paturile cu baldachin (cu stîlpi răsuciţi) şi dulapurile de perete ornamentate din Tótkomlós dau dovadă de un stil barochian, iar culorile mobilelor acestora sînt dominate de albastru-închis, verde, roşu, alb, galben şi numai rare ori negricios. În partea a doua a secolului al XIX-lea apar, ca culori de bază, albastru-deschis şi verde, iar ciopliturile bogate sunt înlocuite cu flori vopsite.

Mobilele din Bichişciaba sunt mai simple, mai compacte. Piesele de uz intern pe la început – cioplite cu arcuri şi convexe, – au avut ca culoare de bază albastru, mai târziu verde, rare ori brun, pe lânga care au primit rol neînsemnat roşu. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în ultima eră înfloritoare a mobilelor populare, grunduirea verde a fost înlocuită cu vopsirea în galben-deschis. În camera curată tot mai intens au cucerit loc dulapurile la modă burghezească de tip „floder”.